Jurnalul unui altfel de eu

scris de Vernisian

[In camera era o lumina difuza, venita din nu se stie unde. Niciodata nu a inteles de ce totusi e lumina in camera cand toate luminile sunt stinse. Nu locuieste langa vreo firma luminoasa sau langa vreun stalp de iluminat. Pur si simplu nu e niciodata suficient de intuneric, intuneric bezna. Se ridica din pat si se indreapta spre baie, trecand prin dreptul oglinzii. Trupul inalt, de un alb aproape cadaveric, cu parul lung, alb cazandui pe umeri ii zambeste din oglinda. E multumit. Nimic nu pare sa tradeze vreo boala, vreun defect, vreun viciu. Zambind usor, intra in baie cantand. “Fluturas, nu mai ai aripioare... Domnul conte ti le-a retezat..." ]

E seara. Ploua usor, si nu mi-am luat umbrela. Imi place sa ma ude ploaia, dar nici sa ma faca fleasca. Merg usor, nu ma grabesc niciunde, dar incerc sa caut cu privirea un adapost. Lumea se loveste de mine pe trotoar, mohorata, grabita sa ajunga fiecare ori acasa, ori la serviciu, or in cine stie ce alte lucruri. Atatia oameni… Daca am cunoaste gandurile si viata fiecaruia… Cat de mult am avansa. Cat de mult am sti. Cand oare asta Nu foarte curand, sunt sigur.
Ploaia nu imi da pace, si incepe deja sa ma enerveze. Caut cu ochii un loc mai ferit. Din principiu nu intru in cafenele, baruri, restaurante. Nu imi place aglomeratia, si nu suport lumea multa in general. Ma uit la ceas. E aproape timpul, si zambesc multumit. Ploaia da semne ca se opreste, si renunt sa mai caut loc ferit. Merg agale, nu ma grabesc, gandul imi zboara la o multime de lucruri mici, si daca incerc sa ma concentrez nu imi dau seama de nici unul.
Ma apropii de destinatie. Linistit, calm, zambind. Ploaia aproape ca s-a oprit, iar pe pelerina-mi neagra picurii aluneca rapid. Luna da semne ca ar vrea sa scapa de cortina de nori, iar eu zambesc iar multumit. Totul pare pe placul meu in seara asta. Ma indrept spre biserica. Se apropie de miezul noptii, sunt singur pe strada. Ajung in dreptul ei si privesc la uriasa cruce ce troneaza in curte, imediat in stanga intrarii principale. Simbol caruia i-a fost uitata semnificatia. Zambesc. Oamenii sunt atat de influentabili… Intru pe o straduta alaturata si ajung in spatele bisericii. Langa biserica se afla casa preotului, in aceeasi curte. Zambesc privind gadrul de beton inalt cu care e inconjurata biserica. De aproximativ un metru si jumatate inaltime, nu-mi creaza nici un efort in al sari cu o simpla incordare. Odata aflat in curtea bisericii, umbra masiva clopotnitei ma acopera.
Zambesc iar catre monstrul urias fara putere si imi dau pelerina jos si o impachetez. In forma asta ajunge la dimensiuni foarte mici si o pot prinde la sold. Un caine urla lugubru undeva aproape, si ma face din nou sa zambesc. Cate lucruri simt animalele… Costumul imi tine de cald. Imi acopera trupul si e stramt pe corp. Negru, e aproape de nesesizat in intuneric daca nu as avea parul alb lung pe care cu incapatanare nu il tai. Imi pregatesc manusile si imi mangai lama. Galory wing. I-am dat nume, pentru ca are personalitate si ma completeaza. Are aproximativ 30 cm lungime si 3 latime. Si cel mai important, e ca o prelungire a mainii mele, si isi face bine treaba. Verific din nou toate si imi prind Galory wing la sold. Pentru ca tot sunt in curtea bisericii, sarcastic, imi fac semnul crucii si zambesc. Imi vine sa spun si o rugaciune, dar simt ca exagerez si nu mai e amuzant, asa ca ma indrept spre casa preotului cu pasi repezi.
Dupa ploaie, iarba e alunecoasa. Ma obisnuiesc repede. Incet, ma indrept spre ceea ce pare un cotet de caine. Imediat vad si animalul dormind inauntru. Ma apropii usor si cand ajung langa el, cu o miscare scurta din mana dreapta il prind de bot iar Galory ii reteaza rapid capul. Nici un sunet, nici un marait. Asta e ceea ce numesc eu un caine bun. Ma indrept spre casa. Lumina ecranului unui televizor se vede intr-o camera. Trebuie sa ma gandesc rapid la o metoda de a intra inauntru, asa ca dau repede inconjurul casei. In spate descopar o usa care da spre un fel de veranda cu gradina. Incerc usa, e incuiata. Imi scot imediat cele doua leacuri pentru astfel de usi indaratnice, iar peste 2 minute usa este deschisa. Apas usor pe clanta si dau sa intru inauntru, cand observ la intrare un covor pentru sters picioarele.
Zambind, imi frec picioarele de el si intru inauntru. In intunericul aproape total ma misc totusi rapid, deslusind repede obiectele din camera. Pare a fi o anticamera spre ceea ce seamana cu o sufragerie. Imi atrage privirea o cruce mare agatzata de perete. Deci Domnul va fi martor… Imi convine. Fara sa mai dau atentie la detalii, ma indrept catre camera de unde se vede lumina televizorului. Usa e deschisa, o persoana motaie pe fotoliu.
Raman in cadrul usii pentru a urmarii miscarile. Mi-ar fi placut mai mult sa fie treaz. Dar pana la urma, nu asta e foarte important. Usor, incep sa ma misc prin camera. Patul nefacut, cu baldachin troneaza centrul incaperii. Doua fotolii orientate catre televizorul mare, cu proiectie, si masivitatea sifonierului completeaza decorul “incarcat” si masiv. O opulenta nemeritata. Preotul sta intins pe fotoliu, cu capul cazut intr-o parte, cu picioarele intinse pe un rezemator, imbracat in ceea ce pare a fi camasa de noapte. Ma indrept spre el. Pentru ca tot e preot… Fac semnul crucii in dreptul sau, iar Galory wing i se implanta adanc in stomac. Aproape instant deschide ochii iar expresia e una de mirare, de durere, de neputinta. Ochii ii sunt fixati in ai mei.
Deschide gura, parca pentru a spune ceva, dar cu o miscare scurta lama parcurge drumul de la buric la gat intr-o fractiune de secunda, sectionand tot in cale, iar capul ii cade inert in partea dreapta. Sangele siroieste din el ca dintr-un porc taiat. Da, buna comparatia, porc taiat. Scot lama si o sterg pe piciorul lui, dupa care o pun la locul ei. Si-a facut bine treaba. Ma ridic. Sting televizorul si ma indrept catre iesire, cand imi vine o idee. Ma intorc si aprind candela de sub crucea uriasa din sufragerie. In fond, a fost preot.
Ma strecor afara. E racoare, si ma indrept repede catre gardul inalt. Trec pe langa cotetul cainelui, si zambind, strig in soapta “ham!” catre el. Nu-mi raspunde nimeni. Sar gardul la fel de usor ca prima oara si ma pierd in noapte.
Doi caini mai putin.

 Loading ...