Vocea fără glas
Posted by cel cu mintea pe dealuri on January 31, 2009
Scris in femei vs barbati, versuri
Gândurile astea ne omoară. Unii le ziceţi gânduri, eu nu. Pentru mine e o voce fără glas, oare cum ar suna dacă s-ar transforma într-o zi, dacă ar prinde glas? Nebunii de fapt nu sunt nebuni, sunt doar naivi pentru că nu ştiu să interpreteze gândurile, le consideră voci interioare…şi ce dacă? Şi eu tot voce interioară o consider, numai că pentru mine e o voce lipsită de sunete, o voce care e eclipsată de inimă din toate punctele de vedere. De aia nici nu vreau să gândesc vreodată cu mintea ci doar cu inima. Mintea îţi înceţoşează acţiunile pentru că oriunde apare un gând cu şi despre iubire, apare şi unul opus…acţiune şi reacţiune, mai simplu de atât nu se poate.
Inima e subestimată atunci când vine vorba de gânduri şi asta că pentru că uneori îţi impune nişte standarde care trec peste nivelul minţii, nişte sentimente pe care mintea nu le poate explica. Prefer să gândesc cu inima decât să iubesc cu mintea. Sunt dependent de dragoste…nimic nou, sunt naiv, iubesc fără să gândesc, mă sacrific în speranţa că unii oameni sunt la început la capitolul ăsta şi nu ştiu cum să reacţioneze, iubesc necondiţionat. Şi toate astea datorită unei voci fără glas, însă nu voce a minţii, ci o voce plină de culori, plină de căldură care mă face să pun orgoliul pe locul 2, să accept prea multe poate…
Sunt inocent, naiv şi de fiecare dată când iubesc se pare că altora nu le convine, cine ştie poate nu ar trebui să fiu fericit, e prea mult pentru ei? Dar cine a hotărât că eu trebuie să fiu martir? Eu în niciun caz, de ce să nu fiu eu fericit? Cine eşti tu să-mi interzici asta?
Mi se pare ciudat să mă simt…cum mă simt acum, să ai iubire de dat şi să nu ai cui…ironia în frumuseţea ei. Ziceam într-un articol mai vechi că persoanele care contează cel mai mult pentru tine sau care ţi se potrivesc din aproape toate punctele de vedere..ei tocmai alea nu sunt lângă tine şi nu le descoperi decât cel mai târziu, după ce ai trecut prin dezamăgiri care îţi zgârâie inima încât acea voce plină de culori şi căldură se transformă într-o voce fără glas…într-un gând.
Nu mi-e frică să mă descoper aşa..vrei să-mi faci rău? N-ai decât…
Inima e subestimată atunci când vine vorba de gânduri şi asta că pentru că uneori îţi impune nişte standarde care trec peste nivelul minţii, nişte sentimente pe care mintea nu le poate explica. Prefer să gândesc cu inima decât să iubesc cu mintea. Sunt dependent de dragoste…nimic nou, sunt naiv, iubesc fără să gândesc, mă sacrific în speranţa că unii oameni sunt la început la capitolul ăsta şi nu ştiu cum să reacţioneze, iubesc necondiţionat. Şi toate astea datorită unei voci fără glas, însă nu voce a minţii, ci o voce plină de culori, plină de căldură care mă face să pun orgoliul pe locul 2, să accept prea multe poate…
Sunt inocent, naiv şi de fiecare dată când iubesc se pare că altora nu le convine, cine ştie poate nu ar trebui să fiu fericit, e prea mult pentru ei? Dar cine a hotărât că eu trebuie să fiu martir? Eu în niciun caz, de ce să nu fiu eu fericit? Cine eşti tu să-mi interzici asta?
Mi se pare ciudat să mă simt…cum mă simt acum, să ai iubire de dat şi să nu ai cui…ironia în frumuseţea ei. Ziceam într-un articol mai vechi că persoanele care contează cel mai mult pentru tine sau care ţi se potrivesc din aproape toate punctele de vedere..ei tocmai alea nu sunt lângă tine şi nu le descoperi decât cel mai târziu, după ce ai trecut prin dezamăgiri care îţi zgârâie inima încât acea voce plină de culori şi căldură se transformă într-o voce fără glas…într-un gând.
Nu mi-e frică să mă descoper aşa..vrei să-mi faci rău? N-ai decât…
se pare că acum trebuie să trec peste altă provocare…trebuie să învăţ să uit ce simt, să uit de persoana care m-a făcut fericit şi trist în acelaşi timp, care mi-a arătat că sunt capabil să o iubesc dar că nu vrea asta totodată.
şi nu vreau…
dar trebuie?
. Mai ales dupa cel cu cainele care avea un cosmar, ei acum vorbind de o pisica putin prea entuziasmata.
